Muzica japoneză tradițională

Strămoșul instrumentului koto își are rădăcinile pe continentul asiatic. Totuși ca și pentru alte instrumente, muzica japoneză de koto nu are nimic în comun cu cea chineză sau coreeană. Istoria muzicii de koto în Japonia se întinde pe mai mult de 12 secole. Cea mai lungă dintre țiterele lungi ale Asiei de Est, koto are corpul sculptat în lemn de kiri (paulownia) lung cam de aproximativ doi metri. Peste acest corp, elegant, alungit și ușor convex, sunt întinse 13 corzi de mătase egal tensionate, fiecare fir având ca suport o punte proprie. Pentru că fiecare coardă este reglabilă, este posibilă o infinitate de acorduri și, într-adevăr, se folosesc chiar în cadrul unui singur cântec, diverse tonuri, nefiind nimic anormal în faptul că se modifică tonul de bază în timpul compoziției.

Corzile sunt pișcate de trei pene (tsume) din fildeș, purtate pe degetele de la mâna dreaptă, mijlociu și inelar. Sunetul fiecărei corzi poate fi modificat, crescut cu un semiton, un ton sau un ton și jumătate, în funcție de preferință. Cea mai mare parte a repertoriului tradițional implică koto ca acompaniament pentru voce, în recitarea unor poeme clasice. Compoziții recente utilizează koto in solo instrumental sau ansambluri pur instrumentale.

Părintele stilului modern de interpretare la koto este Yatsuhashi Kengyo (1614-1685). Cu inovațiile sale aduse stilului și tehnicii, muzica s-a îndepărtat de stilul aristocratic devenind mult mai accesibilă și populară. Unul dintre cei mai distinși compozitori de koto, ale cărui piese conțineau, în majoritate și versuri, este Rentaro Taki (1879-1903). Un mare compozitor al genului este Michio Miyagi (1884-1956). Acest geniu orb a lansat peste 300 de compoziții și numeroase inovații tehnice cum ar fi koto bas cu 17 corzi.